Spune-mi, ce mai faci cu mine în amintirea ta?

Sunt mult mai rezistentă decât ai crezut.
Mi-am privit durerea în ochi și i-am zis „Te iubesc”. Am luat-o în brațe și i-am șoptit că de azi îi sunt siguranță și liniștea. I-am șters lacrimile, i-am spus că oamenii pot fi buni. Iar de azi, ea nu e singură, mă are pe mine – cu mai mult curaj. Am privit-o fără nici o ezitare, zicându-i că o cred. Și, îmi dau seama cât de greu au fost toți acești ani în care am reprimat-o, am ajuns-o, m-am prefăcut că nu există.
Azi mi-am luat durerea de mână și ne-am îndreptat pașii spre tine.
Te-am găsit singur, a nimănui. Te-am privit direct în ochii tulburi, grei, cețoși. Voiam să te întreb dacă ai văzut cât de mare m-am făcut. La întrebarea: „Cum la tine?”. Doream să-ți spun că sunt fată cu carte, că am plecat din relații dureroase, că merg spre vindecare și te integrez în viața mea, ca o experiență de viață care m-a făcut mai puternică. Însă, am rămas la un simplu și sec „Bine”.   Ai aplecat capul.
Și, ai devenit, micuț, ca o furnică. Am fi putut să te strivim. Am fi putut să-ți reproșăm
Dar nu am făcut-o.
Te-am fi cuprins. Dar te-ai grăbit. Ai dat din mâna a lehamite. Spune-mi, ce mai faci cu mine în amintirea ta?
Cu drag, Mary!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *