Mi s-a spus să fiu fată cuminte.
Tata cu o palmă la fund. Mama cu datul părului după ureche. Bunica cu „Ce o să zică lumea?”. Iar eu nu înțelegeam cum e să fii cuminte când sunt atâtea de cunoscut. Voiam să alerg în rând cu norii. Pe câmpii flori să culeg. Să-i zic doamnei învățătoare că-i frig afară, viscol și zăpadă, iar toaleta e departe de clasă. Să-i zic că mă doare când sunt lovită pe mâini și că nu pot înțelege ecuațiile și problemele.
Însă gura îmi era astupată de dosul palmei a lui tata.
Picioarele legate de stereotipuri. Mâinile puse la spate de frica și greutățile mamei. Pe linia vieții stăteau atârnate lacrimile bunicii și cuvintele „Rabdă”. Eram bună la răbdat. Am răbdat hăhăitul colegilor mei. Am răbdat neiubire lui tata. Am răbdat palmele colegului și glumele urâte. Am răbdat răbdarea mamei și nedreptatea.
Am mers în viață ducând un război.
Exteriorul controla o fată cuminte. Interiorul era distrus de fata rebelă care bate cu pumnul în masă. Fata care avea atâtea reproșuri și supărări. Fata care purta pe vârful limbii adevărul său nespus. Interiorul era locuit de copila supărată și furioasă pe femeia care nu avea curajul să spună„Stop!” și să plece pentru totdeauna de lângă omul care o chinuia, omul care distrugea două suflete – copiii lor.
M-am târât printre emoții refulate căutând ieșire de a elibera pe adevărata Eu purtând la gât funia cu inscripția „Să fii cuminte”.
Cu drag, Mary!
