Uneori îmi este dor de mine, cea de altădată.
Cea care nu știa de răni interioare, de inconștient și subconștient. Mi-e dor de fata care nu se întreba de ce acționează într-un fel sau altul. Mi-e dor de fata care își scria suferința, neînțelegând și neștiind că astfel își sublimează emoțiile care ar distruge-o, ar dezmembra-o în bucăți mici, dacă nu le-ar transforma în fraze. Dacă nu le-ar scrie, ar face-o praf- poate de stele, poate pur și simplu ar putrezi în lutul lipicios.
Mi-e dor de fata care nu căuta sensuri.
Nu se întreba de ce acum și nu altădată. Mi-e dor de fata care credea că pur și simplu așa iubește ea, sufocant, cu frică, cu lacrimi. Mi-e dor de cea care încă mai avea în ochi acea fărâmă de naivitate. De cea care mai credea în „Pentru totdeauna” și se lăsa dusă de valuri.
Mi-e dor de moliile care mă mâncau pe interior, neștiind că sunt convingeri imprimate pe creier. Mi-e dor de cea care nu avea planuri, un drum și nici măcar nu știa cine este cu adevărat.
Avea doar secrete, întrebări și un pix. Nimic mai mult.
Doar că, la un moment m-am pierdut.
Și, m-am regăsit într-o altă formă. Eram o operă de artă și tot eu mă sculptam. Îmi eram propriul artist. Sunt aceeași, dar parcă altfel.
Azi cu mai multe riduri.
Azi cu mai multă conștientizare. Azi cu mai multă acceptare. Azi cu mai multă maturitate. Dacă mi-ai citi în palmă ai găsi pe linia vieții o poveste nescrisă. O altă Ea și parcă tot aceeași.
Cu drag, Mary!
