Uneori mi te imaginez micuț.
Te văd în căsuța mică din mijlocul satului. Văd cum tatăl tău este beat, iar tu speriat stai într-un colț. Plângi și tremuri. Mama ta țipă. Tu te îneci în lacrimi sărate. Tu nu vrei să crezi în Dumnezeu în miracole. Ești mic, dar cunoști întunecimea lumii.
Închid ochii și te văd pe câmp cu oile.
Plouă. Ești flămând și leoarcă. Te doare indiferența. Ai vrea o îmbrățișare, un sărut pe frunte, un ceai fierbinte și un „Te iubesc”. Știi, că nu te iubește nimeni, iar tu îi iubești cum poți tu mai bine. Te pierzi în gânduri și vrei răzbunare.
Dorești să plângă și ei. Să-i doară, să suspină, să cadă, să muște din pământ. Dorința răzbunării crește pe zi ce trece. Durerea se intensifică. Tu crești. Însă micuțul din al tău suflet rămâne același – singur, neiubit, în genunchi și plini de cicatrici.
Tu ții arma în mână. Te îmbraci în haine soldățești.
Lupți. Conduci alți soldați. Mai scrii poezii. Te întorci acasă. Distrugi vieți. Te răzbuni pe oameni și cuvinte. Te însori. Dar, rănile nu le tratezi. Nu iubești, pentru că nu ai fost iubit niciodată. Iar când am apărut eu, sânge din sângele tău, te-ai pierdut. Nici pe tine nu te iubeai. Cum ai fi putut să iubești o parte din tine?
Eu te-am înțeles. Greu. Dar, te-am înțeles.
Am transformat al tău întuneric în lumină. Fumul de țigară și sticlele goale le-am aruncat la gunoi. Te-am acceptat așa cum ești și cum ai fost. Tată, eu m-am tratat. Tată, eu te-am iertat. Tată, eu scriu ca tine și iubesc ca mama – adevărat.
Cu drag, Mary!
