Melancoliile nu apar la orice vârstă, îți este dor de ceva anume, de oameni, de ceai, de flori și case atunci când înțelegi că nu ai tot timpul din lume

Toamnele din copilăria mea nu erau însorite ca toamnele din ziua de azi.

În luna octombrie soarele nu strălucea atât de tare și frunzele parcă nu erau atât de dese pe copaci. Dimineața era brumă, da brumă, de aia albă, seamănă puțin cu zăpada. Dacă dă bruma totul se ofilește, îngheață florile, pământul și iarba. Mama îmi  zicea că cel mai bun măceș e doar atunci când cade bruma. Până și  cerul nu era atât de senin. Ploile nu încetineau și vântul rece mă străpungea pe la spate. Azi mi-am amintit de toamnele mele reci și cu multe griji.

Toamnele copilării care aveau obligații și responsabilități mature. Toamna deja se făcea focul la sobă și  mama gătea plăcinte cu dovleac. Adunam lemnele și le duceam la dos, undeva într-o șură.

Strângeam  frunzele și săpam grădina. Nu aș mai vrea să fiu din nou o puștoaică în acea curte, lângă lemne și să strâng frunzele, poate aș mai mânca plăcinte cu dovleac și aș mai bea apa rece din fântână.

Dar aș da timpul înapoi ca să-mi fie acea toamnă adevărată, cu brumă, cu aer rece, cu ploi, cu miros de frunze uscate, cu gutui pe pervaz, cu mere roșii și cu poama pusă în pod pentru iarnă.

Melancoliile nu apar la orice vârstă, îți este dor de ceva anume, de oameni, de ceai, de flori și case atunci când înțelegi că nu ai tot timpul din lume, când te-ai fript și a durut, când mereu cauți ceva și nu găsești, când ochii pe care îi vrei aproape sunt departe, când tu ești un altfel de om, poate mai matur, poate mai responsabil și mai asumat. Îmi este dor de toamnele mele…

Cu drag, Mary!