Mi-e dor de zilele în care nu aveam griji.
Mi-e dor de iernile geroase și cu multă zăpadă. Mi-e dor de copiii de altădată. Copiii care se bulgăreau și se bucurau de o simplă sanie. Mi-e dor mirosul de cozonac și de covrigii cu care împodobeam bradul.
Mi-e dor de bunica care îmi spunea povești.
Mi-e dor de bunelul care mă ducea în pădure și îmi arăta cele mai frumoase poienițe. Mi-e dor de pâinea coaptă în cuptor și de apă rece din izvor. Mi-e dor de colindători și de vorbe calde.
Mi-e dor de oamenii de altădată.
Oamenii care nu-și încuiau casa, ci puneau o simplă mătură în ușă. Mi-e dor de oamenii care se adunau și din nimic făceau sărbătoare.
Oamenii care împreună construiau case, făceau nunți și botezau copii. Oamenii care nu-și măsurau bogăția în avere, ci în omenie și bunătate.
Mi-e dor de acele timpuri când „puțin” însemna „totul”.
Mi-e dor de timpurile când mă bucuram de o simplă portocală, când îl așteptam pe Moșul și nu voiam să-mi aducă telefoane, biciclete, ci o simplă ciocolată, când puținul pe care îl aveam îl împărțeam cu toți, iar oamenii nu erau buni doar de sărbători.
Cu drag, Mary!
