Mi-e dor de acele timpuri când „puțin” însemna „totul”

Mi-e dor de zilele în care nu aveam griji.

Mi-e dor de iernile geroase și cu multă zăpadă. Mi-e dor de copiii de altădată. Copiii care se bulgăreau și se bucurau de o simplă sanie. Mi-e dor mirosul de cozonac și de covrigii cu care împodobeam bradul.

Mi-e dor de bunica care îmi spunea povești.

Mi-e dor de bunelul care mă ducea în pădure și îmi arăta cele mai frumoase poienițe. Mi-e dor de pâinea coaptă în cuptor și de apă rece din izvor. Mi-e dor de colindători și de vorbe calde.

Mi-e dor de oamenii de altădată.

Oamenii care nu-și încuiau casa, ci puneau o simplă mătură în ușă. Mi-e dor de oamenii care se adunau și din nimic făceau sărbătoare.

Oamenii care împreună construiau case, făceau nunți și botezau copii. Oamenii care nu-și măsurau bogăția în avere, ci în omenie și bunătate.

Mi-e dor de acele timpuri când „puțin” însemna „totul”.

Mi-e dor de timpurile când mă bucuram de o simplă portocală, când îl așteptam pe Moșul și nu voiam să-mi aducă telefoane, biciclete, ci o simplă ciocolată, când puținul pe care îl aveam îl împărțeam cu toți, iar oamenii nu erau buni doar de sărbători.

Cu drag, Mary!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.