Poate nu te voi uita niciodată, dar voi învăța să trăiesc fără tine

Eu nu pot uita oameni, amintiri, cuvinte, ochi, serile calde de vară.

Nu pot uita clipele de fericire și nici pe cele triste. Nu-i pot uita pe cei pe care i-am iubit. Nu-i pot uita pe cei pe care i-am ținut de mână și le-am sărutat frunțile.

Eu nu mă prefac că nu-i cunosc pe cei cu care am împărțit un pat, o casă și le-am zis secrete.

Nu mă prefac că nu am greșit, că m-am lăsat dusă de tentații. Nu mă prefac că nu mă doare când oamenii îmi înfig cuțitul pe la spate.

Mă doare și plâng.

M-a durut și atunci când mi-ai spus că pleci. Voiai o pauză. Dar eu știam că de mult nu-mi mai aparțineai. Știam că teoretic suntem doi, practic eram doar eu. Tu deveneai un străin, un anonim, un trecut. Iar eu eram pentru tine doar o femeie care ți-a trecut prin viață.

Am plâns.

Nimeni nu mi-a văzut lacrimile, pentru că eu îmi ling rănile în tăcere. Mi-am pus câte un plasture pe nume zâmbet și mi-am continuat drumul. Am schimbat cearșafurile care îți purtau parfumul. Am aruncat fotografiile cu tine. Am zugrăvit pereții și am învățat să trăiesc fără tine. Am învățat să nu te mai aștept, să nu te mai cred, să nu te mai iubesc.

Dar tu ai învățat să trăiești fără mine?

Cu drag, Mary!