Când le zic că te poți îndrăgosti fulgerător, dintr-o privire.
Când le zic că poți merge pe stradă, iar un simplu om care cândva îți era un străin, îți poate deveni apropiat și în câteva săptămâni împarți cu el ceașca de ceai și patul. Ei nu mă cred.
Când le zic că pot trece patru ani și să simți aceeași undă electrică pe coloana vertebrală când îl vezi pe omul despre care nu știi prea multe, decât numele și prenumele, care îi este jobul și că este prietenul unor cunoștințe de ale tale.
Și, nu știi ce se întâmplă. De ce omul acela îți trezește emoții inexplicabile și te face inconștient să te simți ca la șaptesprezece ani, o puștoaică care se intimidează.
Când le zic că doi oameni se pot place reciproc, dar să nu recunoască, pentru că ambii au temeri și așteaptă ca unul dintre ei să facă primul pas.
Trec ani. Fiecare își vede drumul său. Iar într-o zi se întâlnesc întâmplător pe stradă. El are două cafele. O invită la plimbare. Se privesc în ochi și înțeleg că sunt doi proști care au lăsat totul pentru altădată, iar timpul este necruțător. El are o soție. Ea într-o relație. Zâmbesc. Ambii știu că se plac. Dar e prea târziu. Ei nu mă cred.
Când le zic despre pata fierbinte din dreptul pieptului care apare doar atunci când simți prezența unui om. Ei nu mă cred.
Ei zic că eu am imaginația bogată și trebuie să scriu o carte. Așa suntem, noi, oamenii, nu credem până nu vedem, până nu simțim, până nu trăim.
Eu am simțit. Eu am trăit. Într-o primăvară. Într-o toamnă. Într-o iarnă. Într-o vară. Într-o subterană. Într-un parc. La Cluj. La Constanța. Amintiri.
Cu drag, Mary!
