Nu-mi mai ascund lacrimile printre picături de ploaie.
Nu mai mimez fericirea. Nu mai stau lângă oameni reci și cu viscolele în suflet. Nu mai vreau să fiu salvatoarea suferinzilor. Nu mai cerșesc iubire și nu mă mai vreau în case cu uși închise, dar cu lumina aprinsă.
Știu că oamenii se înlocuiesc.
Rănile se vindecă. Lacrimile se usucă. Dezamăgirea se transformă în curaj. Curaj de a continua drumul, de a iubi din nou și de a ține de mână un alt om. Un om care are privirea largă, iar ochii îi sunt stele.
Nu mai neg trecutul.
L-am primit să facă parte din mine. L-am lăsat să trăiască în amintiri, în greșeli și regrete. Trecutul meu care m-a doborât, m-a rupt în mii de bucăți. Și, tot el a crescut în mine puterea, curajul și speranța.
Nu mai fug de a mea suferință.
Pun pansament pe răni. Îmi transform durerea în cuvinte. O las să curg prin fiecare venă și să muște din mine, bucată cu bucată. Îmi place să o simt, iar apoi, fiecare lacrimă să fie o poveste, o dimineață cu mai mult soare, o alta „Eu”.
Cu drag, Mary!
