Uneori credem că ceilalți sunt nimic.
Ceilalți care au o umbrelă neagră și aleargă spre autobuz. Ceilalți care cerșesc și cresc în case părăsite. Ceilalți care nu au nimic și au totul. Ceilalți care se țin de mână și se sărută la un colț de stradă. Ceilalți străini de noi.
Și noi pentru ceilalți, trecătorii de pe stradă, suntem nimic.
Ne privim cu repeziciune sau ne aruncăm critici doar privindu-ne. Nu ne pasă ce simțim, ce trăim, cum trăim, iubim sau nu, ne este bine sau nu prea.
Mai sunt și dintre cei care mereu sunt acolo unde i-am lăsat.
Mereu ne așteaptă, se gândesc la noi, se roagă pentru noi, ne poartă în inimă, chiar dacă de mult nu i-am vizitat, nu i-am sunat, nu i-am întrebat ce mai fac, cum o mai duc. Ei nu sunt nimic – ei sunt totul.
Oamenii au nevoie de oameni.
Oameni care să fie compatibili cu ei. Oameni lângă care să se simtă în siguranță și a lor inimă să bată în același ritm. Oameni cu care să plângă și cu care să zâmbească. Oameni cu care să se țină de mână indiferent de stare și de circumstanțe. Oamenii au nevoie de oameni.
Cu drag, Mary!
