Ieri o zi întreagă am plâns.
Am dormit. Mă trezeam. Plângeam. Din nou adormeam. Am durerile mele. Am oameni pe care nu i-am iertat. Am amintiri nepovestite. Am frici. Am regrete. Am lacrimi ascunse…
De multe ori tac.
Cine are nevoie de multe gânduri și vorbe grele? Nimeni. Iar eu am nevoie doar de „Știu că îți este greu. Astfel de momente prin care ai trecut sunt copleșitoare, e normal să plângi, să cauți răspunsuri, să fii marcată.” Doar că, nu pot cere validare de la cei care nu știu cum să o facă. Nici eu nu știam. Am învățat de doi ani încoace cum se susține omul în agonie.
Uneori tac, fiindcă sunt conștientă de incapacitatea oamenilor de a comunica.
Știu, sunt cazuri în care oamenii au intenții bune. Însă, suntem invalizi din punctul de vedere de a asculta pe cel de alături. Suntem bolnavi și înghețați pe interior. Suntem generația criticată și pusă la ungher. Am învățat să pedepsim, să vedem doar părțile negative, să apăsăm pe rană mai profund. Nimeni nu este vinovat. Astfel am fost condiționați de anumite situații, habitaturi, familie.
Nu-mi stă în putere să învinovățesc.
Nu-mi stă în putere să schimb oameni.
Pot doar să-i iubesc așa cum sunt.
Pot doar imaginar să cuprind copila în ștrampi roșii, pișată pe ea, răcnind și bocind, în timp ce vecina îi trăsnește vreo câteva palme la fund.
Pot să-i spun că e în siguranță, că-i înțeleg frica și nu are nici o vină. Pot să o cuprind și să-i șoptesc că are tot dreptul să fie supărată și neînțeleasă.
Pot să-mi iau zile în care să-mi ascult copila din mine. Pot să am zile în care să fiu vulnerabilă. Pot să mă ascult mai des – ce simt, ce vreau, ce cred.
Cu drag, Mary!
