Am închis ochii pentru câteva minute. Am încercat să aud fiecare sunet al naturii.
Stropi de ploaie zdrobindu-se de acoperișurile cutiilor de chibrituri. Mulțimea urbană gălăgioasă. Claxoane. Anvelope arse. Ambulanțe care vor să oprească timpul. Ciripituri de păsări care într-o manieră grațioasă parcă voiau să zdrobească zgomotul persuasiv, fiind un intrus al melodiei lor. Un copil plânge. Un câine latră. Pași grăbiți. Sonerie. Plânset. Bufnitură. Miros de flori. A venit primăvara.
Deschid ochii și conștientizez că abia acum observ, simt, prezența Primăverii.
Abia acum mi-am conectat părțile cu Natura, cu prezentul din jur. Lumea a luat o altă formă. Mai profundă. Mai prezentă. Unde alerg? Unde mă grăbesc? Unde vreau să ajung? Și cine, sunt cu adevărat? Suma unor condiționări? Sau sunt o parte a Universului, a cerului, a norilor, a pământului, a aceste Lumi accelerate, obsesive, consumatoare de aparențe?
Mă simt în plus în aglomerația umbrelor de pe străzi.
Mecanice, subiective, deconectate de la Prezent. Fug spre a lor iluzie. Unele trăiesc în trecut. Altele țin frica viitorului în sân. Lacrimi. Nu le șterg în grabă. Le las să-mi inunde obrajii. Le las să -mi cuprindă fiecare celulă a corpului.
„Trebuie să fii Puternică”.
Așa dictează cei mai mari. Nu pot. Nu vreau. Pe mine mă caracterizează vulnerabilitatea. În ochii unora slabă, smiorcăită, o nebună. Pentru mine sunt Adevărată. Fără ca să-mi ascund partea tristă, debusolată, neînțeleasă. Îmi este greu și complicat să accept mulți de „Trebuie”. Este dureros să văd cum oamenii pe care îi iubesc se îndepărtează de mine.
Nu-mi ajunge oxigen.
Mă izbesc de zidurile indiferenței. Nu este loc, nici timp, pentru cei care mai simt. Ei strig să-i ascultă. Ei știu mai bine cum să trăiesc, cum să mă îmbrac, pe cine să iubesc. Toți au câte un sfat. Îmi țin monologuri despre credință, bunătate, milă, păcate. Vor să fie ascultați. Mai puțin ei ascultă. Nu, sunt reproșuri. Nici nu mă plâng de milă. Dar…
Ce pot face oamenii când au sufletul obosit?
Cu drag, Mary!
