Rațiunea a făcut tot posibilul să te nege, să te uite.
Ca și cum nu ai fi existat. Intrușii nu au ce căuta în prezentul meu. Nu au dreptul să-mi tulbure liniștea, să-mi bulverseze acțiunile, gândurile. Creierul a făcut tot posibilul să mă mintă că nu mai faci parte din viața mea. Zi de zi. An de an. Am trăit într-o invenție procesată și menținută o viață pe care încă o mai am. Doar că, abia acum, pas cu pas mă conectez cu ea. O las să curgă prin vene. Să sclipească în ochi. Să-mi zdrobească pieptul. Să o simt în fiecare moleculă a trupului care reînvie, ca un pom ce se lasă adoptat de Primăvară.
De fapt, nici o secundă nu ai fost dat uitării.
Corpul te-a menținut viu și neatins. Părțile din mine te-au memorizat, chiar dacă la un moment îmi aminteam cu greu cum îți arată chipul. În adâncuri, dincolo de ce se vede în exterior. Tu existai. Apăreai, în forma lacrimilor, a fricii. Erai în modul cum mă percepeam, în pașii pe care îi făceam înapoi, în alegerile mele, în oamenii pe care i-am iubit. Existai în furia pe care o răbufneam ca pe o lavă, de neoprit. Te țineam de mână inconștient în nopțile cu insomnii. În timp ce fumam, beam un pahar cu vin. Împreună cu tine îmi trăiam existența și căutam răspunsuri la întrebări grele, dureroase.
Te-am scris în poezii, în proză.
Te-am văzut în multe priviri. Te-am găsit în comportamente, în brațe și vorbe. Fragmente din tine care erau ca un transplant ce-mi oferea emoțiile pe care le simțeam când erai prezent. Sufeream încontinuu. Așa cum o făceam cu tine. Este dur, pe alocuri nedrept, că-mi ești ca o umbră care nu dispare nici în lipsa Soarelui. Dimpotrivă, devine accentuată, grea, mare. E copleșitor și insuportabil. Nu te-am iertat. E complicat. Copilul din mine nu o poate face.
Tot ce vreau este să fac Pace cu tine.
Vreau să spun lucrurilor pe nume. Vreau ca să nu mai fii un secret care sângerează. Vreau să nu mai fii Coșmarul de la unu noaptea. Vreau să ajung la momentul în care să fiu liberă, să nu mă simt mică, slabă, atunci când mă gândesc la tine. Doresc să nu mai persiste „De ce -urile?”. Nici să nu-mi mai fii atât de străin.
