Niciodată nu mă plâng.
Asta am învățat de mică de la mama. Mama a trecut prin multe greutăți. Însă, niciodată nu s-a plâns, nu a zis că-i este greu, că nu mai poate. Niciodată nu a ce spus ce o doare.
Când eram mică am dus lipsuri, dar niciodată mama nu a zis nimănui că nu are detergenți, bani, alimente. Mereu găsea o cale de ieșire. Niciodată nu a cerșit bucata de pâine de la vecini.
Așa sunt și eu. Sunt ca lupul care își linge rănile în tăcere, departe, în întuneric ca să nu fie văzut.
Nu-ți spun fricile, secretele și durerea. Ce-i al meu îmi aparține. Iar plânsul și jeluitul nu schimbă nimic. Nimeni nu-mi va da ceea ce-mi lipsește și nimeni nu-mi va pune în farfurie.
Nu-mi place să fiu întrebată de trecut, de iubiri, de copilărie.
Nu-mi place când cineva se bagă în suflet cu scopul de a afla ceea ce nu vreau nu spun. Nu-mi place să mă dau drept victimă, iar când răcită, bolnavă, să mă plâng și să mă comport ca o legumă. Când nu mai pot stau în pat, încerc să dorm. Somnul mă îmbărbătează.
Nu-mi place să mă miorlăi. Nimeni nu va ști prin ce trec.
Nimeni nu va ști când sunt fericită și când nu. De aceea, atunci când se întâmplă ceva brusc în viața mea, apropiații rămân șocați. Iar oamenii care niciodată nu mai au, de fapt au și nu e chiar așa de rău.
Cu drag, Mary!
