Mulți sunt atât de goi pe interior încât nu mai pot oferi măcar o îmbrățișare caldă

Cu câțiva ani în urmă cineva m-a întrebat când mai am timp să simt, pentru că gândesc prea mult.

Iar astăzi în timp ce mergeam pe jos spre casa bunicii, am înțeles că eu nu mai sunt cea din trecut, dar încă mai gândesc mult și încă mai simt. Am înțeles că eu  niciodată nu m-am văzut în această lume și tari puțini mai au capacitatea de a simți.

Tare puțini merg prin ploaie și tot atât de puțini o lasă să facă parte din ei.

Mulți se ascund sub umbrele, sub acoperișuri, își pun pe cap ce au la îndemână doar ca să nu fie leoarcă. Dar nu se lasă vulnerabili în fața ploii. Nu se așează pe pământul și să devină un tot întreg – țărână, cer, ploaie.

Puțini se plimbă prin rouă.

Puțini devin o galaxie, cosmos, un necunoscut atunci când a lor corpuri se întâlnesc în extaz și pasiune. Puțini se descoperă unul pe altul și nu conștientizează că ei sunt artă. Arta pe care trebuie analizată și înțeleasă. Puțini înțeleg că dincolo de un corp compus din carne și oase, noi, oamenii, suntem povești pe care trebuie să le citim, să le decodificăm, să le analizăm simbolurile.

Însă, mulți fac totul mecanic.

Mulți sunt egoiști. Mulți sunt atât de goi pe interior încât nici nu mai pot oferi măcar o îmbrățișare caldă. Mulți nu știu a simți, a se oferi, a iubi, a dărui partea cea mai bună din ei. Mulți au devenit niște mașini de plăceri carnale. Atât.

Gândesc mult. Dar încă mai simt. Încă mai pot iubi. 

Cu drag, Mary!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *