Până a te ierta pe tine, m-am iertat pe mine.
M-am iertat, pentru că am crezut în tine. M-am iertat, pentru că te credeam diferit, corect, deștept. M-am iertat, pentru că nu m-am ascultat pe mine însămi, atunci când simțeam că-mi ascunzi atât de multe. M-am iertat, pentru că ți-am scris poezii și te-am iubit profund, adevărat. M-am iertat pentru acea zi în care am acceptat să faci parte din prezentul meu.
Apoi, te-am iertat pe tine, pentru că m-ai mințit.
Te-am iertat, pentru că nu mi-ai spus că sentimentele tale față de mine s-au consumat. Te-am iertat pentru săruturile reci pe care mi le-ai lăsat pe piele ca niște amprente. Te-am iertat pentru cafeaua rece și orele târzii în care veneai acasă.
Te-am iertat pentru tot și pentru toate.
Te-am iertat și nu mă mai doare. Te-am iertat și nu-ți mai vreau mirosul tău pe ale mele cearșafuri. Nu-ți vreau a ta voce care îmi șoptește „Bună dimineața”. Nu-ți doresc palmele cu bătături, palme care îmi atingeau corpul.
Nu mă întorc în ale tale brațe, cel care m-a dus în iad. Cel care a mimat emoții și a dat cu mine de pământ. Cel care m-a dorit distrusă. Cel care a jucat teatru și a avut un comportament nedemn pentru un bărbat.
Spune-mi, tu crezi că fericirea se clădește pe lacrimi?
Cu drag, Mary!
