Când întunericul înghite lumina zilei.
Când vecinul de la etajul șapte își aprinde țigara și fumează nervos. Când cerul este înnorat, iar oamenii se ascund în ale lor case. Când se lasă tăcerea în casă și-n suflet. Eu îți îmbrac cămașa.
Cămașa pe care ai lăsat-o pe marginea scaunului înainte ca să vii cu o mie și una de scuze.
Înainte ca să-mi spui că-ți pare rău. Înainte ca să guști din cafeaua rece. Înainte ca să joci teatru și să mimezi regretele. Înainte ca să-mi spui „Adio”. Înainte ca să închizi ușa după tine pentru totdeauna.
Nu, nu-ți mai poartă parfumul. Am spălat-o. Am călcat-o. Nu mai am nimic de la tine, decât o amintire pe care o mai port în minte și-n suflet.
Nu, nu-ți duc dorul. Eu m-am tratat de tine. Lacrimile s-au uscat. Rănile s-au cicatrizat. Camerele le-am zugrăvit în culori deschise. Nu mai port hainele pe care le-am purtat cu tine și la ora unu noaptea fumez nervos.
Însă, cămașa nu o pot arunca. Blestemata asta de cămașă trezește în mine emoții, trăiri și gânduri.
Nu vreau să mă justific, pentru că nu sunt de piatră. Nu vreau să caut vinovatul. Astăzi am îmbrăcat-o din nou. Am ieșit la balcon. Aerul rece îmi pătrunde adânc în plămâni.
E sfârșit de octombrie. Vecinul de la etajul șapte mă salută. Îmi zâmbește și mă întreabă de ce aseară nu am ieșit la balcon, pentru că el m-a așteptat. De fapt, mereu mă privește pe furiș.
Știi, el poartă cămăși colorate. Azi are una albastră. De azi voi îmbrăca ale lui cămăși.
Cu drag, Mary!
