De ce unii au întâlnit cu mine răsăritul soarelui și își doreau ca timpul să se oprească doar că să rămân alături de ei?
De ce alții nu m-au comparat cu altele și mi-au respectat alegerile, dorințele și visurile?
De ce alții mă văd frumoasă și unică?
De ce alții îmi scriu „Bună dimineața” și „Noapte bună”?
De ce alții le place așa cum sunt – nebună de viață, de iubire, de frumos?
Iar tu nu m-ai iubit și nici nu m-ai respectat.
Tu îmi reproșai că sunt urâtă și nu mai am acea sclipire pe care o aveam atunci când m-ai cunoscut. Tu cereai multe de la mine, dar îmi ofereai indiferență, cuvinte dure și descurajări.
Doream să fiu ca cea din trecut – fata zâmbitoare, plină de viață și fericită.
Doar că tu dădeai cu mine de pământ, te jucai cu sentimentele și mă făceai să mă simt în plus. Eram cea care ducea relația în spate cu speranța că va dura în timp, iar tu erai căruțașul care mă lovea întruna crezând că ai tot dreptul să-mi tai aripile și să-mi pui sare pe rană.
Acum am găsit răspunsul la toate întrebările de mai sus: Tu nu m-ai iubit.
Îmi spuneai „te iubesc” printre dinți, cu reținere, cu neîncredere. Aveai nevoie de cineva cu care să-ți satisfaci poftele carnale, care să-ți gătească, care să te aștepte acasă și să-ți ducă dorul. Ai fost un egoist și nici nu observai când mă ofileam. Reproșuri, durere și lacrimi.
Dacă nu m-ai iubit de ce m-ai folosit? De ce mi-ai dat speranțe că pot fi fericită cu tine?
Cu drag, Mary!
