Da, când suntem copii iubim sincer, ne bucurăm de lucrurile mărunte, suntem miloși și iubitori.
Creștem și societatea ne transformă în niște oameni maturi cu răni pe suflet. Ne dezamăgim în alți oameni, mințim, trădăm, furăm și jucăm jocuri murdare. Acei copii cu suflete perfecte devin niște stane de piatră cu inimi înghețate și ochi de sticlă.
Ca să ne simțim confortabil, împliniți și puternici – natura perfectă o transformăm în una defectă.
Dorim ca tot ce ne înconjoară să fie ca noi – murdar, urât, nefericire, dezastru. Pădurile sunt perfecte, nu putem nimic adăuga în ciripitul păsărilor, în puterea copacilor, în iarbă verde și florile mirositoare.
Așa că, noi le defrișăm, nimicim cuiburile păsărilor, culcușurile animalelor și ucidem liniștea care a cuprins fiecare plantă și vietate. Apele râurilor, mărilor, oceanelor sunt limpezi și ascund o frumusețe izbitoare – noi am aruncat deșeuri în ele ca să omorâm tot ce ascund în adâncul lor.
Natura și tot ce cuprinde este perfectă.
Noi suntem niște defecți cu suflete goale. Nu știm să ne bucurăm de flori, ploaie, fulgi, soare. Pământul e perfect – încălțăm papucii cu talpa groasă ca să nu-i simțim căldura, energia. Strivim tot ce ne iese în cale. Am ajuns să ne fie frică de liniște. Ne punem căștile în urechi și călătorim. Pierdem esențialul – viața.
Spunem că totul e imperfect, doar că nu realizăm că în jurul nostru totul e perfect – soare, nori, ploaie, flore, fluture, munți, mări, oceane, iarbă, ciripitul păsărilor, animale, fulgi. Noi suntem cei defecți, de aia distrugem sublimul, frumosul, îl nimicim.
Ne este frică că poate exista ceva perfect. Ne este frică de perfecțiunea naturii.
Cu drag, Mary!
