M-am așezat pe banca din parc, acolo lângă lac e locul meu preferat.
Am închis ochii și am început să-mi concentrez creierul pe sunetele din jur. În ochii mei întuneric. În urechile mele: râsetele copiilor, un „Te iubesc” spus de un bărbat, pași grăbiți, ciripit, foșnetul vântului, cineva aleargă, altcineva înjură. Aud cum un om își dresează câinele, o doamnă își cumpără cafea, câțiva tineri se ceartă.
Oare cine aruncă ambalajul de la ciocolată lângă coșul de gunoi? Oare de ce plânge acel copil? Pentru câteva minute m-am pus în pielea celui orb.
Mi-am astupat urechile și mă învățam să citesc cuvintele de pe buzele oamenilor.
Vedeam, dar era prea mare liniștea. Mi-am imaginat că nu am mâini și nu aș mai putea îmbrățișa. Apoi, am încercat să nu vorbesc și un fior rece mi-a pătruns pe coloana vertebrală.
Am închis din nou ochii și m-am pictat cu ajutorul imaginației într-un cărucior cu rotile. Brusc am început să tremur, nu de frig, ci de frica că într-o zi aș putea fi oarbă, mută, surdă, fără mâine sau picioare.
Poate pentru unii nu înseamnă nimic, dar pentru mine faptul că sunt sănătoasă – înseamnă totul.
Văd, de aceea pot fi ochii celui orb.
Merg, de aceea pot fi picioarele celui care e într-un cărucior cu rotile.
Am mâini, pot fi brațele celui căruia îi lipsesc.
Aud, pot fi urechile celui care nu aude.
Pot vorbi, pot fi vocea celui mut.
Ajută-l pe orb să treacă strada.
Îmbrățișează-l pe cel fără brațe. Condu-l pe omul în cărucior. Vorbește cu muții și surzii prin limbajul mimico-gestual. Bucură-te de micile lucruri și fii fericit. Fericirea depinde de tine și crede-mă nu constă în mașini, haine scumpe, călătorii exotice. Pur și simplu fii mulțumit de ceea ce ai.
Iubește, zâmbește, îmbrățișează. Fii bun.
Cu drag, Mary!
