M-aș duce departe de lume.
Undeva unde nu a călcat nici un picior de om. Acolo unde nici o privire nu mă va constrânge. Acolo unde nu vor fi întrebări și reguli impuse. Acolo unde voi fi doar eu și Universul. Acolo nimeni nu-și impune păreri, idei și nu mă va învinovăți pentru cele făcute și nefăcute. Azi vreau să dispar. Puf! Și nu mai sunt.
Mi-aș dori să nu fiu atinsă de mâinile slinoase ale acestei lumi.
În mine să nu fie urmele și durerile celorlalți. Mi-aș dori să nu mă mai pierd printre camerele obscure din propriul interior. Mi-aș dori ca rănile interioare să fie tratate rapid, iar căutarea de sine să nu mai fie atât de anevoioasă. Mi-aș dori mai multă iubire. Mi-aș dori ca îmbrățișările să nu fie abundente doar de sărbători. Mi-aș dori mai multă înțelegere și ca fiecare să-și vadă de propriul drum.
Mi-aș dori să numai fiu pe jumătate, ci un tot întreg.
Însă, continui să greșesc. Iar lumina de la capătul tunelului nu o mai văd. Sunt o mie și una de păreri. Doar că toți avem cicatricile noastre și răni nevindecate. La capitolul viață, sunt ca toți – sunt bună la dat sfaturi, mai puțin știu să închei tratate cu ea.
Azi sunt mică. Sunt slabă. Sunt singură. Azi mi-aș fi dorit să fiu fetița ta, dar sunt a nimănui.
Cu drag, Mary!
