Azi ți-am găsit scrisoarea printre alte hârtii rătăcite.
Am citit-o din nou, după o pauza de trei ani. Și, știi nu am aruncat-o. O voi mai păstra. Părerile de rău nu-și mai au locul. Nici cine e vinovatul, nu mai contează. Nu mai contează cine pe cine. Nu mai contează cine a iubit și cine a jucat un rol. Nu mai contează nimic.
Azi îți mulțumesc că în acea dimineață ai plecat pentru totdeauna.
Îți mulțumesc că m-ai pierdut în acea toamnă când ai ales-o pe ea. Îți mulțumesc pentru minciuni și „Iartă-mă”. Îți mulțumesc pentru reproșuri și nemulțumiri.
Îți mulțumesc, pentru că de fiecare dată te alegeai pe tine. Deoarece, astfel am conștientizat că niciodată nu m-am ales pe mine, că nu m-am iubit, că nu am fost mulțumită de tot cine sunt și ce am realizat.
Îți mulțumesc, pentru că mințeai. Astfel, am învățat să-mi aleg oamenii cu atenție. Îți mulțumesc, pentru că ai ales să faci parte din viața mea și apoi, ai plecat într-un mod dur. Ai avut adevărul tău. Eu pe al meu. Și, drumuri diferite.
Azi iubesc din nou.
Și tot azi îmi strâng din nou hainele. Le pun atent în cutii, șterg praful de pe amintiri și îmi aleg un nou drum. O altă casă. Un alt El. Alte emoții. Și o altă „Eu”.
Cu mai multă experiență de viață și cu multe lacrimi ascunse în pernă. Cu mai multă încredere în sine. Cu mai multă speranță.
Azi mi-am amintit de tine și îți mulțumesc pentru că în acea zi de 22 ai ieșit pe ușă pentru totdeauna și mi-ai lăsat versurile în ramă și un simplu „Vreau să fac o pauză”.
Cu drag, Mary!
