Astăzi am simțit dezgust față de tine.
Al tău chip a apărut în a mea minte și mi s-a făcut greață. Nu vreau să te urăsc. Nu vreau să te blestem. Nu vreau să-ți fiu dușman. Nu vreau să mă răzbun. Tu, știi că eu nu pot fi rea, eu iert și las oamenii să iubească pe altcineva.
Dar ție nu-ți pot dori fericire. Pe tine nu te pot ierta.
Pe tine nu te pot îmbrățișa, iar dacă te-aș întâlni întâmplător pe stradă te-aș scuipa. Da, ai trezit monstrul din mine. Ai trezit femeia foc, femeia apă. Femeia ca doboară, care mușcă, care lovește cu vorbe dure. Femeia care uită de bunele maniere, de omenie, de ce e corect și ce nu e corect.
Știi de ce? Pentru că te-am iubit.
Pentru că te-am înțeles, te-am susținut, te-am crezut. Iar tu ai dat cu mine de pământ. Tu mi-ai aruncat iubirea la coșul de gunoi și mi-ai rupt inima în mii de bucăți.
Nu-mi este dor de tine și nici nu-mi lipsești.
Dar, nu-ți pot accepta fericirea pe care o trăiești, cu care te lauzi pe toate rețelele de socializare. Deoarece, vreau să suferi. Te vreau la pământ. Vreau să simți ceea ce am simțit eu. Vreau să te văd pierdut și cu ochii goi.
Da, știu. Știu că nu e bine. Știu că nu e corect. Dar sunt om și am iadul în mine. Am iubit. Iar iubirea niciodată nu dispare, ea se transformă în ură.
Cu drag, Mary!
