Ne-am luat rămas bun în tăcere.
Tu închizând ușa după tine. Eu am rămas cu o ceașcă de cafea amară. Amară ca tine. Nu ai venit cu explicații, nici nu le-am cerut. Te-am lăsat să-ți urmezi drumul tău, visurile tale, iubirile tale. Te-am lăsat să întâlnești diminețile cu altcineva și să construiești o altfel de iubire.
Știam că oamenii pleacă de acolo unde nu se mai simt bine.
Dar mai sunt și dintre cei care nu se pot implica prea mult într-o relație. Ei dăruiesc totul sau nimic. Tu mi-ai dat totul pe jumătate. Tu pleci atunci când trebuie să fii bărbat, să faci alegeri, să te implici, să-ți asumi responsabilități. Pentru tine viața de matur este străină și atât de complicată.
Fugi de rutină, de obligațiuni, de decizii. Însă, uiți că te învârtești într-un cerc vicios. O nouă femeie, aceleași probleme, mai dificile sau mai puțin dificile. O nouă despărțire, la fel de murdară, jucând același joc mârșav – înjunghii pe la spate.
Într-o zi o să-ți pară că nu m-ai apreciat cu adevărat. Îți va fi dor și vei înțelege că nimeni nu te va iubi așa cum te-am iubit eu.
Știu, pare pueril. Știu că ai putea să mă contrazici. Dar, spune-mi, câte dintre ale tale iubiri îți vor respecta libertatea, gândurile și deciziile, câte te vor ține de mână indiferent de situație, câte îți vor fi alături, în timp ce tu joci teatru ieftin? S-ar putea ca rolurile să se schimbe și să devii tu victima propriului joc.
Cu drag, Mary!
