Mi-am îngropat fluturii dragostei în inimă, în camera patru.
Când? Într-o toamnă târzie. Mai țin minte cerul înnorat. Frigul care mi-a înghețat lacrimile. Iar, eu m-am transformat într-un țurțure. Apoi, încet, încet, a nins și a viscolit peste mine. Am devenit un ghețar colțuros și rece.
În mine mereu a fost iarnă. Sentimente și emoții înghețate.
Cum sunt fluturii? Sunt în stare de putrefacție. Uneori îmi este frică să mă privesc în interior. Încă nu am reușit să șterg urmele de bocanci, de trădări, de promisiuni deșarte. Nu am reușit să-mi pun pansamente peste răni. Și, singurătatea îmi este prietenă.
Ce fac noaptea târziu? Scriu iubirea, lacrimile și durerea.
Stau doar cu mine însămi, mă cert, mă laud, mă iert. Șterg praful de pe amintiri și privesc drept în ochi emoțiile pe care le-am negat de atâtea ori. Și, fluturii?
Fluturii sunt într-o stare de putrefacție.
Dar, astăzi am ținut în mâini niște palme. Am privit niște ochi de culoarea ierbii. Am mângâiat un obraz și am sărutat niște buze calde. Purtau pe ele briza mării. Am pus capul pe un umăr puternic și am simțit cum un fluture își mișcă aripa. Altul a devenit colorat. Am tresărit.
Mă topeam. Fluturii înviau fără voia mea. Anotimpul din mine se schimba – deveneam primăvară. Și, am înțeles că în lumea asta mare mereu va exista un om care ne va face să ne simțim importanți și iubiți.
Cu drag, Mary!
