Picături de ploaie se zdrobesc de geamul camerei mele.
E liniște, se aude doar ploaia. Parcă vrea să spună ceva, parcă ar vrea să transmită emoții și să trezească amintiri. Uneori e rebelă, alteori e liniștită. Picăturile sunt ca niște note muzicale mânuite de un pianist nebun de dragoste.
Închid ochii și o ascult.
Îmi aduce aminte de momentul acela când ne-am luat rămas bun pentru totdeauna. Ne-am spus adio. Te-am îmbrățișat și ți-am urat fericire și multă iubire.
Mi-ai spus că sunt o trădătoare, paradoxul era faptul că eu am luptat pentru relația noastră până în ultima clipa. Tu ai cedat. Tu mă comparai și puneai pe prim plan părerile altora și nu ceea ce doream și credeam eu.
Nu caut vinovatul. Nici nu voi reproșa nimic.
Fiindcă fără tine sunt fericită. Tu îmi aduceai ploi și în zilele cu soare, iar eu nu mai eram în stare să fac deosebire dintre ploile cerului și cele de pe obrajii mei.
Atunci în luna martie ploua. Ploaia cânta o melodie tristă pentru noi. Azi, într-o zi de vară cântă pentru mine, dar o altfel de melodie, o melodie despre curaj, fericire, împlinire și iubire. Plouă, iar pe fața mea e soare.
Cu drag, Mary!
