Ceea ce e al nostru nu pleacă. Cei care ne-au lăsat nu erau oamenii noștri

Oamenii de multe ori ne sunt lecții de viață.

Unii ne rămân în amintiri. Alții ne sunt alături pentru totdeauna, indiferent de greutăți și circumstanțe. Și, așa este cursul vieții, mai devreme sau mai târziu lumea ne rupe în bucăți, ne dezamăgește și devenim mai calculați în alegeri. Nu mai credem pe oricine și știm că în ziua de azi „Te iubesc” se zice fără ca să fie urmat de sentimente, iar promisiunile nu întotdeauna sunt îndeplinite.

Cei care ne-au fost alături în zilele cu soare ar putea să lipsească când suntem până în gât în greutăți.

Și, doare. Doare al naibii când înțelegem că putem fi trădați, mințiți atât de ușor, fără remușcări și fără păreri de rău. E greu să acceptăm că cei pe care i-am crezut iubiți, prieteni, ne-au întors spatele în câteva secunde. E dificil să mai credem în oameni și în iubire.

Da, conștientizăm că cel mai bun prieten suntem chiar noi.

Nimeni nu ne cunoaște atât de bine precum noi înșine. Poate singurătatea nu e alegerea potrivită. Poate singurătatea e dureroasă. Poate mereu trebuie de sperat și de crezut. Poate lumea nu are nevoie bunătate.

Însă știu cu siguranță ceea ce e al nostru nu pleacă.

Cei care ne-au lăsat nu erau oamenii noștri. Pentru a ajunge într-un punct anume. Pentru a atinge scopurile pe care ni le propunem, trebuie de evoluat, de simțit, de durut. Iar  oamenii sunt o parte din drumul nostru spre evoluție. Datorită unora devenim ma puternici. Datorită altora mai iubim, mai credem, mai sperăm.

Cu drag, Mary!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.