Când oamenii s-au îndepărtat de mine, i-am lăsat să plece

Mult timp am crezut că oamenii pe care îi întâlnesc în viață au aceleași intenții buni pe care le am și eu. Credeam că în viață e ca în povești – „Pentru totdeauna”. Doar că, realitatea e dură și rănește. Au fost oameni care mi-au fost blestem și oameni care mi-au arătat calea corectă. Oameni care m-au ținut de mână cu adevărat și oameni care cu o mână își țineau masca și cu alta cuțitul ca să mă înjunghie pe la spate. 

 

Mi-a fost frică să las ochi, buze, brațe puternice. Frica mă impunea să tac, să rabd, să fac orice ca acel om să nu plece, să mă iubească, să mă vadă în ai săi ochi așa cum îl vedeam eu – soare, cer senin, orizont. Credeam că odată ce mă dăruiesc bucată cu bucată voi fi iubită așa cum îmi doresc, așa cum merit. Dar, nimeni nu poate iubi la comandă și nimeni nu va ține la cineva, chiar dacă i se va da totul. 

 

Mi-am înțeles lecția după multe lacrimi lăsate în pernă  noaptea târziu, după multe sacrificii, după mult stres, după multă suferință în tăcere. Apoi, am învățat să las oamenii să plece. Nu m-am agățat de inimi care deveneau străine pentru mine și nici nu îngenunchem atunci când cel pe care l-am iubit pleca ca un laș, fără explicații, trântind ușa după el. I-am lăsat să plece pe fiecare, fără lacrimi și pumni în pereți. 

 

Când oamenii s-au îndepărtat de mine, i-am lăsat să plece, pentru că scopul lor în viața mea a fost îndeplinit. Nici un  om nu este o coincidență, fiecare are un scop de îndeplinit, o lecție de dat, o experiență de oferit. Am știut că după ei am greșeli pe care nu trebuie să le mai repet, am amintiri și pe alocuri regrete. Am știut că mă așteaptă alte urcușuri și coborâșuri. Am știut că nimic nu este întâmplător și toate au un rost. 

Cu drag, Mary!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.