Mama avea puține rochii frumoase.
Majoritatea erau ca niște halate, unele de culoare închisă, altele erau puțin colorate, culori palide și fără viață. Le purta zi de zi, pășea grăbită ca să le reușească pe toate, rochiile o urmau peste tot, la câmp, la fântână, în pădure, la animale, la bucătărie. Îi erau confidente. Ele nu dădeau de gol oboseala, lacrimile și stresul pe care îl trăia zi de zi. Purtau mirosul ei de mamă. Miroseau a pâine coaptă în cuptor, a căpșuni și a dulceață din mere.
Din niște rochii vechi și trecute prin timp deveneau niște rochii nemaipomenit de frumoase, atunci când le îmbrăca mama.
Cele din pânze închise deveneau colorate, pentru că zâmbetul mamei colora totul în jur. Iar cele vechi căpătau sclipire din momentul în care mama se ducea în grădina de flori. Mama mea mirosea a trandafir și a lăcrimioare. Fiecare rochie era unică, deoarece mama zi de zi trăia emoții diferite, pe care le ascundea printre rochii. Lacrimi șterse de colțul rochiei. Praf căpătat de pe câmp. Mirosuri de dulcețuri. Rochiile mamei erau un muzeu de sentimente.
Într-o zi mi s-a făcut dor de îmbrățișarea mamei.
Am găsit o rochie de a ei, rătăcită prin ale mele haine. Am îmbrăcat-o și am lăsat-o să-mi cuprindă corpul, să-și lase mirosurile în fiecare celulă, astfel încât să devină droguri de care să depind. „Cum se numește parfumul?” Mă întreba lumea. Ea nu știa. Eu miroseam a Copilărie. Miroseam a rochii purtate de Mama.
Cu drag, Mary!
