Când eram mică bunica venea des la noi, în fiecare duminică.
Nu conta cum era timpul, că era ger, viscolea sau ploua cu găleata. Nu știu cum făcea, dar în fiecare duminică era prezentă, uneori nu avea bani pentru autobuz și parcurgea vreo 12 km pe jos, până când vreun om bun i se făcea milă și se oprea să o ia.
Alteori nu avea cizme pentru iarnă, venea încălțată în galoși cu vreo trei perechi de ciorapi de lână.
Nu se plângea, are puterea femeii de la țară. Zic asta, pentru că bunica mea e o adevărată femeie care este legată de sat. Pentru ea satul e totul. Copilăria și tinerețea acolo a petrecut-o. Nu știe cum arată marea și nici nu o interesează ce gust au bucatele exotice. Nu a călătorit, picioarele ei poartă praful drumurilor de țară. Pământul e adevărata bucată de aur pentru ea. Până în prezent îl îngrijește și îi poartă o iubire aparte. Nu s-a schimbat bunica, are același păr cărunt.
Într-o zi am întrebat-o de ce are părul atât de alb. Mi-a răspuns că i-a nins iarna în păr.
Am alergat afară în cea mai deasă ninsoare. Doream să am același păr ca al bunicii. Zăpada s-a topit de pe al meu păr, iarna a plecat. Mi-a rămas albul ei. Bunica purta iarna în al ei păr.
Avea părul cărunt, dar tinerețea încă își mai păstra amprentele pe a ei față. În pofida faptului că avea pielea arsă de soare, își păstra elasticitatea, era moale și avea un miros divin. Bunica mirosea a rouă, a iarbă verde și a pădure. O strângeam strâns în brațe respirând aerul copilăriei. Bunica îmi era oxigenul nepoluat.
O sărutam seara înainte de culcare, când ne zicea povești cu feți frumoși și zâne. Bunica îmi era poveste.
Bunica a rămas aceeași. Doar că i-au mai apărut niște riduri pe la colțul ochilor. Riduri săpate de lacrimi. A plâns lipsa copiilor și absența iubirii. Și-a plâns greutățile și moartea mamei. A plâns divorțurile fiicelor și palmele soțului. A plâns suferința mea. A plâns în tăcere.
Îmi sărut bunica, de fapt sărut riduri și amintiri.
Cu drag, Mary!
