Când îl privea printre pleoape, el îi zâmbea, îi plăcea să o atingă în timp ce pleca la baie sau își bea cafeaua.
Când ea îi vorbea delicat, cu argumente, uneori supărată și având multe așteptări, el o asculta în tăcere, nu-i dădea nici un răspuns. O lăsa să se chinuie printre miile de întrebări și dileme. În diminețile reci de iarnă o trezea cu un sărut pe frunte, spunându-i că în sfârșit ninge.
Ei îi plăceau ploile, ninsorile, soarele și romanițele. El învăța de la ea să se bucure de lucrurile mărunte și să zâmbească.
Erau diferiți, nu aveau nimic în comun, dar îi unea ceva inexplicabil. Poate iubirea, poate liniștea pe care o găseau atunci când stăteau îmbrățișați.
Uneori erau tăcuți, nu-și vorbeau, doar se priveau și se îndepărtau fiecare spre treburile sale.
Alteori o găsea plângând sau privind în gol. Îi era greu să o înțeleagă, să-i accepte furtuna și liniștea din ea. Nu înțelegea cum într-un om poate trăi toate la un loc. De fiecare dată când zicea că nu poate să-i facă față, că trebuie să plece, îl oprea zâmbetul, mângâierea, vorba bună, mesajele de „Te aștept acasă”.
Voia să o rupă din inimă, dar zi de zi, minută cu minută, ea își clădea în inima lui un Templu.
Pe alocuri dorea să o urască, să o piardă printre gânduri, doar că de fiecare dată o găsea în ale lui brațe, privindu-l ca în prima zi când s-au cunoscut. Îi era frică să o piardă, dar atunci când era lângă ea voia să fugă, să nu-i vadă ochii halucinanți, să se prefacă că nu o cunoaște. Iar când era departe, o voia, simțea un gol imens în suflet și o căuta.
Nu știa dacă e iubire sau doar dependență. O amestecătură de sentimente și emoții. A lăsat-o dormind. Și-a luat umbrela, dorea azi să facă așa cum dorea el.
De fiecare dată când ploua ieșea ca o nebună în ploaie, alerga prin ea, strigându-l să-l urmeze. Ura să fie ud leoarcă, apoi să se usuce și să bea ceai, îi plăcea cafeaua. Azi nu a sărutat-o, nu i-a spus nimic.
Doar a privit-o, lăsându-i un bilet: Mi-ai fost furtună. Mi-ai fost și-o liniște nebună.
Cu drag, Mary!
