Tu, ai vrea să te iubesc. Însă, nu pot. Am sufletul nevindecat și inima închisă

Tu, îmi spui să-mi deschid inima și să iubesc.

Ai vrea să iubesc așa cum am iubit altădată – nebunește, fără frici și temeri. Ai vrea să gândesc mai puțin și să simt mai mult. Ai vrea să fiu ca o pasăre, liberă în infinitul cerului, să nu-mi fie frică de ușa pe care la un moment dat ai închide-o. Tu, te îndrăgostești, dar eu nu pot.

Și, aș putea. Aș putea să mă las dusă de val.

M-aș lăsa în brațele tale ca o fetiță mică și slabă. Nu aș da întrebări și nici nu m-aș gândi la ziua de mâine. Aș trăi doar prezentul. Te-aș săruta pe frunte. Ți-aș pregăti ceaiul în fiecare dimineață și aș fuma câte o țigară cu tine în nopțile reci de toamnă. Mi-aș pune capul pe al tău umăr puternic și te-aș lăsa să-mi fii calea mea lactee.

Însă, nu pot. Am sufletul nevindecat. Inima închisă.

Mă târăsc prin al meu interior și caut măcar o bucată din al meu suflet fără răni. Încerc să pun pansamente pe inimă și privesc spre orizont, sperând că dincolo, de acea linie a cerului, se află o palmă de iubire, doi ochi sinceri și o inimă deschisă. Refuz să cred cuvinte, promisiuni și în „Te iubesc”.

Cu drag, Mary!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.