De la început ambii am crezut că suntem unul pentru altul.
Eu credeam că în tine am găsit siguranța și liniștea. Iar tu ai găsit în mine o nouă experiență, o nouă senzație, o altfel de femeie. Eu știam cum e să iubești și să împarți totul la doi – o casă, un pat, visuri, dorințe. Știam de responsabilități și obligații. Tu știai doar să dăruiești flori și să taci atunci când ți se cer explicații.
Eu veneam cu un trecut și cu multe experiențe. Tu te credeai bărbat, dar erai încă un adolescent pierdut printre gânduri și distracții.
Ți-am dăruit o casă. O casă pe care am împărțit-o cu tine. Te-am primit în al meu suflet și la a mea masă. Am schimbat draperiile și am vopsit pereții într-o altă culoare. Tu, doar ai privit cum totul se schimbă și ai pășit pragul încrezător, erai gata să faci parte din prezentul meu, dar nu și din viitor.
Teoretic eram doi, practic eram fiecare pe a lui drum.
Tu mă mințeai cu câte o floare și cu un „Te iubesc”. Eu, aveam grijă de inima ta și-ți puneam fericirea în palme. Și, ne-am iubit, pe alocuri frumos, uneori din obligații. Ne-am iubit cum am fost învățați, cum am simțit, cum am crezut că e bine. Dar, cred că nu a fost de ajuns, nu a fost adevărat și intens, nu a fost o iubire bine construită, poate a fost doar pasiune. De am devenit doi străini, așa, dintr-o dată.
Doi străini care nu se mai salută pe stradă. Doi străini care au crezut că s-au iubit și într-o altă viață.
Cu drag, Mary!
