Ai plecat într-o vineri.
Nu ai dat explicații. Prea puțină iubire. Au urmat zile când golul tău din suflet se transforma într-o prăpastie. Îți era frică de obscuritatea care îți cuprindea sufletul.
Ai început să mă cauți în cuvinte, în oameni, în stele, în șanse.
Mi-ai cerut mâna ca să fim din nou – unul lângă altul. Te-am sărutat pe frunte și te-am chemat în casa unde tu nu ai fost niciodată. Casa care nu-ți purta parfumul și amintirile. Casa care nu-mi amintea de tine.
Mi-ai mulțumit, pentru că ți-am înțeles gândurile și cuvintele transformate în subînțelesuri.
Apoi, am simțit cum te scufunzi în golul tău interior, în ale tale minciuni, în al tău scenariu mediocru. Nu, nu eram a ta scăpare. Nu eram colacul salvator.
Ai plecat din nou. Lăsând în urma ta un trandafir pe cale să se ofilească și un „Adio” spus cu subînțeles.
Cu drag, Mary!
