Într-o seară m-ai privit atent în ochi și m-ai întrebat de ce te iubesc.
Așteptai un răspuns, poate siropos, poate matur și asumat. Însă, eu am tăcut. Nu ți-am zis nimic. Pur și simplu te-am îmbrățișat și am tăcut.
Te iubesc-ul pe care ți-l spuneam pe furiș era despre mine.
Despre sufletul meu, despre temerile mele, despre frici și emoții.
Te iubesc-ul șoptit noaptea târziu era despre adevăr, despre visuri, despre prezent și viitor.
Când îți ziceam „Te iubesc” nu mă gândeam la „Ce o să fie?”. Eu doar simțeam. Eu doar te iubeam fără motive, fără ca să implic exteriorul între noi. Te iubeam, pentru că o altă cale nu aveam, pentru că asta voia inima mea – să te iubească.
De fiecare dată când mă întrebai de ce te iubesc, așteptai un răspuns urmat de explicații și de o mie de motive.
Tu nu știai că atunci când iubești adevărat nu ai nevoie de pretexte, nu te agăți lucruri materiale, de aspectul fizic sau de anumite fapte. Când iubești sincer, doar simți, arzi în al tău interior și nu-ți creezi iluzii.
Cu drag, Mary
