Tu ai fost mereu imprimat pe circumvoluțiunile creierului, chiar și atunci când te-am negat.
Stăteai pitit în fricile mele. Când făceam vreo câțiva pași în urmă îmi aminteam de: „Nu este destul” „Nu ai făcut bine”. Și niciodată nu era destul. Nu eram destulă. Nu eram bună în nimic. Nu eram frumoasă, nici deșteaptă, nici talentată. Însă, mă pricepeam tare bine la plâns. Plângeam la orice cuvânt jignitor. Plângeam la palmele pe care mi le dădeai. Plângeam la vocea ridicată. Plângeam când îți auzeam pașii. Plângeam când auzeam că vii acasă. Tu mi-ai fost și o lacrimă vârstă din durere, din suferință, din prea multă răbdare.
Tu ai curs prin venele mele, chiar și atunci când m-am prefăcut că te-am uitat.
A fost un timp. Mult timp când mă mințeam că te-am uitat, că nu te știu defel. Negam că ai fi existat vreo dată în viața mea. Mă prefăceam că nu-mi ești cunoscut. Însă tu, erai o parte din mine. Viețuiai în fiecare parte a corpului meu. Te vedeam în ochii mei, în zâmbet, în talentul meu de a scrie. Nu-mi erai străin. Doar că îmi erai durere. Durerea de care fugeam. Pentru că, e greu de iertat și de iubit pe omul care ți-a provocat suferință și e mai ușor de alcătuit mecanisme de apărare, de negare.
Însă, tu mereu ai fost în prăpastia interiorului și ca un șobolan mă rodeai și distrugeai pe acea Ea.
O omorai lent pe cea de altădată. Cea care credea că la sfârșitul curcubeului se găsește un ulcior cu galbeni. Cea care credea că mergând prin pădure voi găsi casa vrăjitoarei. Cea care era sigură că împărăția iernii există, că acel alt din ghiață mă așteaptă să-l explorez. Credeam în Moș Crăciun și în iubire, doar că ai venit tu, și dintr-o dată m-ai maturizat prea devreme.
Cu drag, Mary!
