Nu-mi ești prieten și nici dușman.
Pentru că, eu trecutul nu mi-l transform în prieten și nici în cuvinte adolescentine care sunt spuse atunci când bagajul stă pregătit după ușă. Nici dușman nu mi-l fac, pentru că îl iert pentru cele făcute și nefăcute.
Nu-mi ești prieten și nici dușman.
Pentru că, eu cu trecutul nu mai împart nimic. Arunc totul, de la poze până la mici cadouri existente și inexistente. Eu nu plâng la miez de noapte și nu mi-o imaginez pe cea care îți poartă cămașa în diminețile în care transpirația miroase a sex și pasiune.
Nu-mi ești prieten și nici dușman.
Pentru că, mie îmi place adevărul și asumarea. Ori, trecutul este pe jumătate adevăr și nu se caracterizează asumării. Multe alegeri neasumate și mult teatru jucat printre ușa întredeschisă.
Nu-mi ești prieten și nici dușman.
Pentru că, cei care nu stau lângă mine nu sunt oamenii mei. Oamenii mei sunt altfel. Trecutul îi știe.
Nu-mi ești prieten și nici dușman.
Prietenii îmi acceptă cuvintele scrise la trei dimineața. Dușmanii mi le critică. Iar trecutul nu mi le mai cunoaște, pentru că a fost un străin, chiar și atunci când îl credeam o parte din al meu suflet, când împărțeam o ceașcă de ceai în nopțile reci și îmi puneam o dorință atunci când răsărea prima stea pe cer.
Străinii nu-mi pot fi nici prieteni și nici dușmani.
Cu drag, Mary!
