Ți-am uitat privirea până în acea marți cu soare și cer senin.
Ai bătut la ușa mea după multe luni în care nici nu ne-am salutat. Luni în care fiecare își avea povestea și viața sa. Luni în care ne-am îndepărtat și am devenit doi străini care cândva s-au ținut de mână și au băut din aceeași ceașcă de ceai. Erai palid și aveai ochii pierduți. Încercai să cauți scuze și să-mi spui că-ți pasă de tot ce a fost cândva – de mine, de iubire, de ochii mei, de bucata noastră de cer și niște visuri pierdute într-o zi de toamnă.
Am fost dură, pentru că spre deosebire de tine, eu am îmblânzit suferința și nu-mi mai este frică să pierd oameni.
Sunt imună la „Te iubesc-uri” false și sentimente mimate. Nu mai menajez oameni care poartă măști și se folosesc de bunătatea mea.Tu, ai dat cu mine de pământ și m-ai trădat în timp ce eu căutam soluții pentru a menține iubirea. M-ai înjunghiat pe la spate și ai plecat ca un laș lăsând în urma ta minciuni și scuze adolescentine.
Nu-mi spune că eu sunt bună și nu pot mușca, trebuie să știi că eu nu mușc ca o cățea, ci ca o lupoaică, nu mă las până nu rămân cu carnea în gură.
De aceea, apleacă ochii când mă vei vedea întâmplător pe stradă și nu uita că-ți mulțumesc, pentru că m-ai părăsit.
Mulțumesc, pentru că în acea zi de toamnă în care mi-ai trimis un simplu mesaj de „Adio” am înțeles că omul meu nu va pleca niciodată de lângă mine din cauza rutinei, ci vom munci la relația noastră cot la cot. Mulțumesc, pentru că ai plecat, fără tine am aripi. Iar, ca la sfârșit, spune-mi, pe ea la fel o vei părăsi când va bate la ușa voastră rutina?
Cu drag, Mary!
