El suferă în tăcere.
Doar bărbații nu plâng. Pe bărbați nu-i doare. Bărbații sunt imuni la despărțiri. Pe dracu! Să va ia naiba, cu toată educația voastră de doi bani! Pe el îl doare. Pe noptieră îi stau antidepresivele. Și, încearcă să o uite în plimbările târzii, în alte brațe, cu alta care îi este atât de străină.
Ar vrea să șteargă totul cu un burete.
Ar vrea să țipe în gura mare că nu e așa de ușor să rupi din tine ceea ce ți-a aparținut, ceea ce a fost un tot întreg, ceea ce a curs prin vene, ceea ce a fost o parte din minte și inimă. Ar vrea să strige că are și el o inimă care a iubit ca o proastă și el s-a schimbat în timp de dragul celei pe care a iubit-o.
El își ascunde lacrimile.
S-a îneca în alcool, dar ar putea pierde controlul. Ar pleca de tot. S-ar preface că nimic nu s-a întâmplat. Ar căuta pe cineva care să-i fie colacul de salvare. Ar încerca să o înlocuiască. Dar nu poate.
Adoarme târziu cu a lui singurătate.
Și, tare ar mai dori pe cineva care să-l susțină. Ar dori pe cineva lângă care să se simtă slab. Însă, în oameni e greu de crezut, iar bărbații nu plâng și pe ei nu-i doare.
Cu drag, Mary!
