Am crezut că ești bărbatul meu.
Am crezut că este reciprocitate. Am crezut în tine, în cuvintele tale, în ochii tăi. Am crezut în ziua în care te-am cunoscut. Mai ții minte ce emoții ai simțit? Eu aveam senzația că te-am mai iubit și într-o altă viață.
Te-am crezut sufletul meu pereche.
Te-am lăsat în al meu suflet. Suflet renovat după multe iubiri pierdute, după oameni cruzi, după trădări, cuvinte dure. Te-ai cuibărit în cel mai frumos colț al sufletului – lângă inimă. Și, ai zis că de azi încolo vei face parte din al meu cosmos, din a mea lume, din a mea constelație.
Ai spus că de azi încolo vei pregăti tu cafeaua, că-mi vei cumpăra flori și cărți.
M-ai luat de mână și mi-ai povestit despre un viitor în doi și un răsărit împărțit tot la doi. Mi-ai spus despre o casă și doi copii, despre un orizont și „până moartea ne va despărți”.
Te-am crezut din nou. Am greșit.
Mi-ai dat o cafea amară, iar în loc de zahăr multe iluzii. Mi-ai zis și câte un „Te iubesc”, așa că să treacă din timp, ca să nu-ți dau prea multe întrebări, ca să fie. Apoi, totul s-a sfârșit la o ușă închisă și la un „Adio” lăsat pe masa mea de lucru.
Cu drag, Mary!
