Oamenii se pricep cel mai bine la suferință.
Își provoacă durere reciproc fără nici un regret, nu au remușcări și nici păreri de rău. Dispar, apoi apar. Schimbă iubirile ca pe cearșafuri. Prea multe scuze: Nu am timp. Nu azi. Nu acum. Poate altădată.
Zâmbesc fals și se prefac că nu au fost dimineți în care evadarea era în brațe calde.
Se mint pe ei înșiși și acolo unde era Totul au tranformat în Nimic. Se întreabă de ce nu au lângă ei oameni care să ofere măcar un gram de dragoste. Se lasă așteptați. Mint. Uită de un simplu „Bună, ce mai faci?”. Mai puțin vorbe bune. Mai puțin „Mulțumesc”. Mai puțin „Iartă-mă”. Compensează durerea, cu trecători prin viață, prin pat. Iar pe retina ochilor duc frânturi de suflete otrăvite.
Suntem ca niște chelneri care oferă durerea pe tavă. Ne pricepem la devorarea sufletelor. Însă, mai puțin la iubit.
Cu drag, Mary!
