Cândva mi-ai spus că nu am acel ceva, acea scânteie, acel fior pe care trebuie să-l aibă o femeie adevărată.
Știi, atunci am plâns mult. Eram mică și naivă. Credeam în tine, credeam că te iubesc. Plină de răni, de traume sufletești, am început să mă cred nedemnă pentru tine. Mă învinovățeam pentru multe, iar supărarea mea față de tine creștea cu fiecare cuvânt pe care îl adresai împotriva mea.
Eram copilă. Dar tu aveai dreptate, îmi lipsea scânteia.
Nu că nu aș fi fost o femeie adevărată. Pur și simplu nu mă cunoșteam cu adevărat. Îmi cunoșteam reflecția, dar nu și sufletul.
Nu-mi descopeream sexualitatea și puterea feminină. Îmi negam eroticul din mine, pasiunea, talentul, visul. Trăiam pentru toți, mai puțin pentru mine.
Tuturor le dăruiam iubire, mie deloc. Pe toți îi ascultam, pe mine niciodată. Toți erau importanți, eu mai puțin.
Un om care nu se iubește, nu poate fi iubit de alții. Un om care nu se respectă, nu va fi respectat. Un om care nu se cunoaște pe el însuși nu poate străluci.
Da, eram ca o umbră. Ai avut dreptate. Acum sunt totul – viață. Acum sunt ca o flacără. Acum strălucesc. Acum mă iubesc. Acum mă descopăr.
Tu știi. Tu m-ai întâlnit întâmplător. Ai rămas bulversat și mirat când mi-ai văzut ochii. Ai tăcut.
Astăzi sunt ceea ce-ți doreai să fiu când eram a ta. Doar că, tu niciodată nu ai știut să te exprimi, îmi ziceai că nu sunt o femeie adevărată.
Dragul meu, nu există femeii neadevărate, există femei care se dăruiesc prea mult bărbaților care nu știu să le iubească.
Cu drag, Mary!
