Într-o zi am plecat. Am plecat departe.
Era trasă o linie, apoi am pus un punct. Mi-am lăsat trecutul să curgă prin mine, prin amintiri și prin timp. Prin liniștea abătută m-am găsit pe mine pierdută căutând un început, un cer, o speranță.
Întunericul îmi aducea un chip prăfuit, obosit și străin.
Nu mai eram cine am fost. Am devenit o intrusă în propriul corp și în propria minte. Înțelegeam că prezentul era aici și acum. Nu știam ce mă așteaptă după acel orizont pe care îl vedeam în fiecare dimineață. Dar, eram gata să-l descopăr.
Am ales să las iluziile și oamenii care nu mă voiau.
Am ales să mă privesc în adâncurile sufletului și să mă întreb cine sunt cu adevărat și ce vreau. Mi-am lăsat părul în vânt și inima descătușată. Nu am mai dat întrebări și nu am mai cerșit iubire. Nu am mai dorit să fiu dorința și fericirea cuiva.
Am dorit să fiu eu pentru mine.
Eu cu imperfecțiuni și lacrimi. Eu cu visuri și dorințe. Eu cu jumătăți de vorbe, cu jumătăți de îmbrățișări și jumătăți de oameni pe care i-am ascuns în camera patru din inima mea. Eu cu greșeli și cu dorința de a fi mai bună. Am iertat și m-am iertat. Nu am mai bătut la ușile închise și nici nu am mai dorit să demonstrez că iubesc, că simt, că-mi pasă, că duc dorul.
Pur și simplu am ales să mai trăiesc și pentru mine.
Cu drag, Mary!
