Suntem ca roua dimineții.
Ne desenăm linia vieții pas cu pas, uneori la ore târzii, alteori dimineața devreme. Ne lăsăm simțiți de degetele care sunt gata să ne mângâie, să ne conducă pe un drum necunoscut și imprevizibil. Ne așternem amintirile în memoriile celor care ne știu pașii, gândurile și lacrimile. Urmele lăsate de noi sunt calde, ca razele soarelui de primăvară, sau reci, grele, ca vântul aprig al iernii. Credem că avem minute, ore, luni nesfârșite. Însă vine și un moment când, în câteva secunde, vine sfârșitul. Ne uscăm ca roua cuprinsă de razele soarelui.
Tot ce rămâne din noi sunt urmele lăsate în alte vieți.
Urme de iubire, de durere, de zâmbete împărțite, de încurajări, de cuvinte bune sau de lacrimi și regrete. Uneori, o simplă îmbrățișare, un „îți sunt alături” spus la timp poate schimba o altă viață mai mult decât ani întregi de prezență. Un „Te cred” poate avea o putere enormă asupra deciziilor și traiectoriei unei vieți. O glumă nelalocul ei poate crea răni și complexe. Strigătele, în loc de comunicare, pot dezvolta frici și temeri. „Altădată” poate fi „Niciodată”, lăsând în urmă o rană pe nume Trădare. O palmă nu educă, ci învață că oamenii sunt periculoși, iar a greși nu este corect.
De multe ori credem că atenția este egală cu lucruri materiale, uitând că nimic din ele nu rămâne după ce trecem.
Nu averile noastre, nu funcțiile, nu trofeele ne definesc, ci felul în care am făcut pe cineva să se simtă. Poate am fost alinare într-o noapte grea, poate am fost stâlpul de sprijin când nu era nici o speranță, poate am fost doar un simplu om care a ascultat fără să judece. Poate am spus o poveste care este dusă din generație în generație. Da, poate am lăsat casa dezordonată, vasele nespălate, hainele în mașina de spălat, însă am fost prezenți lângă copiii noștri, am oferit timp relației noastre, am investit timp pentru familia noastră.
Viața e fragilă și de aceea e atât de splendidă.
În fiecare zi avem șansa să fim prezenți acolo unde am lipsit mult timp, să ascultăm în loc să întrerupem sau să criticăm, să îmbrățișăm în loc să ignorăm. În fiecare zi, când răsare soarele, avem încă o șansă să ne apropiem de noi înșine, să corectăm acolo unde am greșit, să nu mai repetăm greșeli și să fim conectați cu noi și cu cei pe care îi iubim. Da, nu putem fizic să fim veșnici, dar deținem puterea să fim prezenți. Avem puterea să fim aici, acum și să schimbăm fapte, gânduri și alegeri. Putem să ne bucurăm de dimineți, de oameni, de iubire și chiar de pierderi, pentru că toate sunt parte a acestei vieți.
Iar dacă într-o zi ne vom stinge ca roua atinsă de razele soarelui, urmele noastre pline de iubire și grijă vor continua să existe în inimile celor care ne-au cunoscut.
Cu drag, Mary!
