De mult nu m-ai simt. Mi-a amorțit inima.
I-am interzis să mai ia decizii, să mai gândească și să-mi învie fluturii în stare de putrefacție. I-am interzis să tresară la un sărut pe frunte, la un „Bună dimineața” și la ținutul de mână sub cerul înstelat.
I-am interzis inimii să se mai îndrăgostească.
Nu mai cred în promisiuni. Nu mai vreau flori și nici ciocolate. Nu-l mai aștept pe cel ocupat. Nu mai insist cu „Ce mai faci?”. Nu-mi mai permit să plâng și să-mi fie frică să pierd și să trișez în dragoste. Am lăsat trecutului tot ce îi aparține. Mi-am tratat răni și nu mai vreau alți devoratori de inimi.
Nu mai simt. Gândesc mult. Analizez. Cer fapte.
La cuvinte mulți se pricep. Nu mai suport minciuna și știu că oamenii nu se schimbă. Nu mai vreau totul pe jumătate. Iubire pe jumătate. Sinceritate pe jumătate. Totul sau nimic. Împlinire sau suferință. Te citesc înainte ca să mi te deschizi. Știu cine ești înainte ca să te descrii.
Mi-am închis inima cu o mie de lacăte și i-am interzis să mai creadă în „Totul va fi bine” .
Nu mai simt. I-am dat prioritate creierului, pentru că nu mai pot și nici nu mai vreau să mă mai adun bucată cu bucată. Nu vreau să șterg urmele bocancilor. Nu mai vreau durere. Nu mai vreau să mai iubesc, să mai cred, să mai sper.
Cu drag, Mary!
