A fost o poveste frumoasa de dragoste.
O dragoste care se poate simți doar o dată în viață. Eu căsătorită, el singur, ne-am plăcut și tare greu ne-am decis sa avem o poveste de iubire. Nu voiam sa înșel, dar sentimentele au fost mai tari decât voința.
Iubirea noastră a durat câțiva ani cu întâlniri scurte, pasionale și cu perioade în care ne îndepărtam unul de altul, pentru că sufletele noastre indecente se simțeau vinovate pentru avalanșa de sentimente care ardeau în noi.
Uneori încerca să mă îndepărteze.
Alteori, îmi vorbea urât. Apoi, își cerea iertare și îmi promitea că niciodată nu vom deveni străini. Până ziua în care a trecut pe lângă mine fără ca să-mi spună un simplu „Bună”, fără ca să mă privească.
M-a durut.
Știu că are pe altcineva. Iar în urmă cu trei luni am fost diagnosticată cu cancer. Cel mai sfâșietor este faptul că știe cum lupt pentru viață, dar nu mi-a scris nici un amărât de mesaj. Și, doare atât de tare doare.
Știu, unii oameni sunt o lecție, iar alții sunt doar în trecere prin viața noastră.
Însă, eu i-am fost alături, i-am oferit al meu umăr când era obosit și îngândurat. Am fost lângă el când era bolnav, când avea gânduri negre, când o lumea întreagă nu-l înțelegea.
Da, nu-i obligat nimeni sa îmi fie alături. Nici el. Dar vreau să-i dedic acest articol în semn de rămas bun pentru totdeauna. Și, da, am avut parte de o frumoasă poveste. Am iubit așa cum se iubește doar o dată în viață.
Cu drag, I.
Povestea unei cititoare.
Dacă vrei ca povestea ta de viață să fie publicată pe Destăinuirile Mariei, trimite-ți gândurile la adresa destainuirilemariei@gmail.com
