Voi construi iubirea pe rămășițele cicatricilor.
Pe răni voi pune pansamente pe nume „Cuvinte calde”. Voi lăsa trecutul. Știi, tu, e prea dureros. E plin de secrete. Secrete pe care le știm doar noi doi. Secrete compuse din tăișul cuțitului fixat sub bărbie și sunetul surd a șlițului. Miros de țigară. Alcool pe masă. Și tare multă frică. Frica care nu s-a diminuat din intensitate în ciuda faptului că timpul a trecut.
„Timpul tratează” în acest caz această sintagmă nu mai este valabilă.
Dimpotrivă timpul a amplificat durerea, m-a împietrit și mă simt vinovată pentru că dorm mai mult, pentru că pot fi fericită, pentru că pot să mă fac iubită. Îți aud vocea stridentă în minte. Îți simt degetele reci pe piele. Și încerc să ajung la conștientizare, la înțelegere că tu ai fost un trecut. Însă, urmele tale au rămas – în minte, pe interior, pe corp.
E grea construirea iubirii pe răni adânci ce duc spre prăpastii întunecate.
În una dintre ele se ascunde copilul care a visat că va deveni un Meșter Manole și va face tot posibilul să construiască iubirea pe urmele neiubirii tale. Și, asta fac zi de zi să pun un pic de iubire acolo unde tu nu ai putut sau nu ai dorit. Încerc să te iubesc pe tine. Încerc să te iert. Încerc să accept bucățile tale din mine.
Pas cu pas. Sunt ca un copil mic care învață să meargă, cade, se ridică și continuă să calce agale, să-și mențină echilibrul. Așa și eu, o mai dau în bară, mai cad, mai câștigă supărarea, egoul, dar revin la rațiune, și sădesc pas cu pas pe ale tale urme – acceptarea, înțelegerea, răbdarea și dragostea față de mine, de tine și față de ceilalți.
Cu drag, Mary!
