Tu, nu știi, dar străzile pe care ne-am plimbat, le evit.
De mult nu mai pășesc pe asfaltul care este amprentat cu ai noștri pași. Deoarece, străzile care ne purtau noaptea târziu, sunt construite din planurile noastre, din săruturi, visuri, îmbrățișări și promisiuni.
Aerul îți mai poartă mirosul, iar lacul lângă care atât de multe ori stăteam în tăcere, îți mai păstrează reflecția.
Melodia noastră preferată, nu o mai ascult.
O știi și tu. Îmi amintește de nopțile în care eram a ta, iar ale tale săruturi îmi pictau corpul nud. Palmele tale erau harta mea – harta iubirii. În ale tale palme citeam viitorul și tot ele îmi erau scut. Și, știi, am crezut în tine.
Ocolesc locul unde pentru prima dată ne-am întâlnit.
Acolo, privirile noastre s-au intersectat și am fost convinsă că ne-am mai iubit într-o altă viață. Tu, știi, ți-am spus de atâtea ori că-ți cunosc ochii, iar pașii tăi i-am mai auzit, ți-am mai simțit buzele pe ai mei umeri, iar vocea ta mi-a mai spus „Te iubesc”.
Am plecat din casa unde erai peste tot.
Am șters fotografiile cu noi doi, iar amintirile le-am ascuns adânc în suflet. Am interzis creierului să-și smintească de tine. Te-am scos încet, încet din a mea inimă și înțeleg că mi-ai devenit un străin.
Un străin care trece prin subterana de la Unic și nici nu-și amintește că într-o primăvară când afară ningea, în acel loc privirile noastre s-au întâlnit întâmplător.
Cu drag, Mary!
