Trăiesc într-o lume în care cei văzători sunt ca niște orbi. Iar orbii văd mult mai mult decât văzătorii.
O lume în care vorbitorii vorbesc puțin, iar cei muți spun atât de multe. Orbii mă îmbrățișează, iar văzătorii mă privesc întrebător și mă ignoră. Vorbitorii uită să-mi scrie, să mă mai întrebe ce mai fac.
Își amintesc de mine doar atunci când le este greu și au nevoie de un sfat sau de ajutor. Cei muți îmi zâmbesc și îi interesează dacă sunt bine, dacă îmi place înghețata, dacă nu mă simt singură și neputincioasă.
Acei care nu au picioare „aleargă” cu mine, iar cei care pot merge mereu nu au timp.
Cei surzi îmi aud bătăile inimii, iar cei care aud se prefac că nu-mi înțeleg suspinele, rugămințile și dilemele. Ei nu aud, nu văd, nu vorbesc, dar zâmbesc atât de sincer.
În ochii lor se citește iubirea, împlinirea și fericirea. Acești oameni vorbesc frumos despre viață și au atât de multe de spus. Iar voi, cei care vedeți, auziți și vorbiți ați uitat să iubiți, să îmbrățișați, să spuneți o vorbă bună, să vă bucurați de lucrurile mărunte.
Nu aveți timp să iubiți.
Nu aveți timp pentru copii și părinți. Spre uimirea mea, aveți timp pentru o țigară, pentru bere, pentru nopțile albe prin cluburi. Aveți timp să vă plângeți de milă și să trădați, înșelați pe cel/ cea care vă așteaptă acasă. Aveți timp să bârfiți, să loviți, să aruncați cu vorbe dure în oameni.
Îmbrățișează, ascultă, iubește, trăiește.
Cu drag, Mary!
