Februarie – luna în care ți-am zis: „Da, vreau să fiu soția ta:”
Te-am ales, deoarece am crezut că tu îmi vei oferi fericirea care mi-a lipsit de mică. Iar tu m-ai aruncat în iad, m-ai secat, m-ai uscat și m-ai aruncat în gol. Ți-am crezut vorbele și ți-am dăruit tinerețea mea. Cu ce m-am ales? Cu vânătăi sub ochi, cu pumni sub abdomen și înjurături.
Mă doare sufletul.
În loc de inimă am un jăratic care îmi arde tot corpul. Cine sunt? Sunt cea care vrea să se lecuiască de trecut, să-și deseneze viitorul, iar durerea să o coloreze în culorile curcubeului.
De câte ori am încercat să mă adun ca pe un puzzle, dar am uitat că mii de bucăți din mine le-ai aruncat hăt departe. Le caut și nu le găsesc. Nu ești soarta mea. Pentru tine am fost în stare să aștept, să cred, să sper, să lupt.
Sunt vinovată că mi-a fost frică să zic – Stop.
Sunt vinovată că ți-am iertat umilințele și amenințările cu moartea. Sunt vinovată că nu am plecat la timp. Sunt vinovată că am crezut că te vei schimba. Sună prea siropos?
Pur și simplu amintirile dor și nu mai vreau să fiu puternică.
Vreau să fiu luată în brațe, dar nu de tine. Tu ești ca o fantomă în viața mea care îmi bântuie gândurile și vreau să o sugrum, să o ard în flăcări.
Vreau să scap de ea. Vreau să nu mai exiști în amintirile mele. Vreau să te uit.
Cu drag, Mary!
